Logos și eros

Ce soir, je suis censé vous parler de la position du chrétien face au monde moderne et j'avoue une certaine appréhension. Cette conférence étant celle d'une association chrétienne, nous nous y retrouvons entre nous et chacun d'entre vous est présumé savoir, comme moi, ce qu'être chrétien signifie, d'une part, et d'autre part, aucun d'entre nous n'étant religieux, chacun d'entre nous, ici réunis, a certains liens avec le "séculaire", autrement dit avec le monde extérieur, avec le monde de nos jours. Si telle est la situation, la conférence d'aujourd'hui ne peut avoir d'autre objectif que de vous parler de choses que vous connaissez tout aussi bien que moi, et par conséquent, son objectif peut paraître dépourvu de sens. C'est ici qu'intervient la mise à l'épreuve.

[Trebuind să vă vorbesc în astă seară despre poziția creștinului în fața lumii moderne, mărturisesc oarecare sfială. Conferința aceasta fiind a unei societăți creștinești, suntem cu toții, numai între noi și fiecare din Dumneavoastră e de presupus că știe, ca și mine, ce înseamnă a fi creștin.
Pe de o parte. Dar pe de alta, nefiind monah nici unul dintre noi, fiecare din cei care ne-am adunat aici, avem unele legături cu “veacul”, adica cu lumea din afară, cu lumea mare a zilelor noastre.
Dacă lucrurile stau într-adevar astfel, conferința de azi nu poate avea alt rost decât să vă vorbească de lucruri pe care dumneavoastră le știti ca și mine și, ca atare, rostul ei ar putea să pară fără rost. Aici se ivește piatra de încercare.]

Nous comprenons à présent la signification des deux couronnes avec lesquelles nous a accueillis la vision philosophique du paradis dantesque. Ce sont les deux voies de l'âme humaine sur lesquelles celle-ci se hisse, dans un mouvement pendulaire, en contrepoint, vers la source de la vie tout entière qu'est l'amour édificateur de Dieu, cet « Amor che muove il sole e l'altre stele », de la conclusion de Dante.

[Înțelegem acum rostul celor două cununi, cu care ne-a întîmpinat vedenia filosofică a paradisului dantesc. Sunt cele două căi ale sufletului omenesc, pe care acesta se înalță, pendulînd, în contrapunct, spre izvorul vieții întregi care e iubirea ziditoare a lui Dumnezeu, acel « Amor che muove il sole e l'altre stele », cu care sfîrșește Dante.]
p. 143