Omul cu compasul

Le sanglier aux crocs d'argent

Un prince du Levant amoureux de la chasse
Suivait son chemin par la sombre forêt.
Peinant à couper dans les buis une trace
Siffla dans une flûte en os et disait :
– Ensemble chassons dans les bois sans relâche
le sanglier au crocs argentés, si hideux,
qui change toujours dans le trou qui le cache
sabot et fourrure et son œil vitreux…
– Bon Maître, disaient les servants de battue
Aucun sanglier ne passe par ici.
Il vaut mieux rabattre le cerf, qu'on le tue,
ou les renards rouges, ou le lièvre petit.
Mais le prince passait souriant et volage
les teintes des arbres de ses yeux admirant,
laissant dans sa couche la biche si sage
et le lynx qui rit de ses yeux étincelants.
Sous les hêtres il poussa légèrement les fourrés :
– Voyez comme il laisse sa marque pour moi
le sanglier aux crocs argentés, à proximité
allons le piquer à la flèche des bois !…
– Bon Maître, c'est l'eau qui clignote sous le bois,
disait le jeune page au regard insolent.
Mais lui rétorquait en tournant : – Oh, tais-toi…
Et l'eau clignotait comme un croc en argent.
Sous les aulnes, il hâtait des battues dispersées :
– Voyez comme renifle et gratte les bruyères
le sanglier aux crocs argentés, des contrées :
allons le frapper d'une flèche en fer !…
– Bon Maître, c'est l'herbe qui crisse sous les bois,
disait le jeune page hardi et souriant.
Mais lui rétorquait en tournant : – Oh, tais-toi…
Et l'herbe luisait comme un croc en argent.
Sous les pins il cria haranguant vers les cimes
– Voyez où il trouve son repos et son lieu
le sanglier aux crocs argentés, des abîmes :
allons le frapper d'une flèche de feu !…
– Bon Maître, c'est la lune luisant sur les bois,
disait le jeune page en riant, méprisant.
Mais lui rétorquait en tournant : – Oh, tais-toi…
Et la lune brillait comme un croc en argent.
Mais hélas ! Sous les pâles astres des nues
il était vers les vêpres sur la source penché,
quand l'immense sanglier, de ses crocs le tue
en le piétinant sauvage dans le rouge gravier.
– Quelle bête étrange me tue de mort lente
mettant fin à la chasse de mon sanglier ?
Quel oiseau funèbre dans la lune crie plainte ?
Quelle feuille flétrie ne cesse de me chatouiller ?
– Bon Maître, le sanglier aux crocs d'argent poli,
lui-même te tua, en grognant, sous les bois.
Écoute, tes limiers aboient le hallali…
Mais le prince rétorqua en tournant : – Oh, tais-toi…
Plutôt prend le cor et donne le holà
Et sonne jusqu'à ma mort, vers le ciel des dieux.
Alors sous les crêtes la lune se coucha
Et le cor sonna, sonna… mais si peu.

(traduction de Mistrețul cu colți de argint [voir mon autre citation] par Cindrel Lupe, dans Andreia Roman et Cécile Folschweiller, Littérature roumaine, tome IV, p. 97 et 99)

Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea
prin inimă neagră de codru trecea.
Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea,
cântă dintr-un flaut de os şi zicea:

- Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse
mistreţul cu colţi de argint, fioros,
ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse
copita şi blana şi ochiul sticlos...

- Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,
mistreţul acela nu vine pe-aici.
Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,
ori vulpile roşii, ori iepurii mici ...

Dar prinţul trecea zâmbitor înainte
privea printre arbori atent la culori,
lăsând în culcuş căprioara cuminte
şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.

Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:
- Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn
mistreţul cu colţi de argint, nu departe:
veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!...

- Stăpâne, e apa jucând sub copaci,
zicea servitorul privindu-l isteţ.
Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...
Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:
- Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,
mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:
veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!...

- Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,
zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.
Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...
Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:
- Priviţi unde-şi află odihnă şi loc
mistreţul cu colţi de argint, din poveste:
veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!...

- Stăpâne, e luna lucind prin copaci,
zicea servitorul râzând cu dispreţ.
Dar el răspunde întorcându-se: - Taci...
Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.

Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii
cum stă în amurg, la izvor aplecat,
veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii
îl trase sălbatic prin colbul roşcat.

- Ce fiară ciudată mă umple de sânge,
oprind vânătoarea mistreţului meu?
Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?
Ce veştedă frunză mă bate mereu?...

- Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,
chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.
Ascultă cum latră copoii gonindu-l...
Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. - Taci.

Mai bine ia cornul şi sună întruna.
Să suni până mor, către cerul senin...
Atunci asfinţi după creste luna
şi cornul sună, însă foarte puţin.

(Mistreţul cu colţi de argint)